Speranta moare ultima
Am primit cu mare bucurie si deschidere invitatia lui Razvan Penescu (Coordonator LiterNet, Director de marketing – Membru fondator) de a participa la repetitia generala a piesei de teatru “Cata Speranta” a regizorului Radu Afrim. Si nu doar sa fiu prezent la repetitie, ci sa fac ceea ce imi doream eu de mult: sa fotografiez piesa pe intreaga ei durata. Ii multumesc si aici pentru invitatie. M-a nimerit la fix.
Ei bine, iata ca frica pe care o simteam cand trageam pe furis la Opera in timpul Lacului Lebedelor, era de domeniul trecutului, pentru ca acum, pentru prima data puteam sa declansez linistit si in voie, din orice unghi imi dorea sufletelul. Si asa am si facut. M-am dus la Odeon si timp de aproape 4 ore am tras necontenit. Unde la inceput trageam RAW cu gandul sa nu am probleme cu White Ballance-ul la postprocesare (mai ales ca eram intr-un mediu nou, neexplorat pana acum), spre final cand cardurile se imputinasera, am trecut pe JPEG, dar fara frica.
Spun asta, pentru ca imediat dupa ce am tras cateva cadre, mi-am dat seama ce inseamna o lumina adevarata, calculata si profesionala: perfect balansata pentru Daylight, probabil undeva pe la 5600 Kelvin. Aparatul nu a ratat nici un cadru din punct de vedere White Ballance. Atat l-am lasat pe el sa faca, restul am facut eu, tragand full manual. Am urcat in ISO 1600 si am pus la lucru calul meu de bataie, 70-200-le. O spun pentru a mia oara, Doamne ce obiectiv mai este!!! Deschis la maxim (f2.8) este incredibil de sharp, iar VR-ul si combinarea cu D700-le la ISO mare sunt geniale. As putea sa imi vand toata trusa si sa raman doar cu aparatul si obiectivul acesta, si nu mi-ar parea rau.
Mi-a luat ceva sa ma obisnuiesc cu schimbarea rapida a luminilor, cu viteza actorilor, dar o data ce mi-am intrat in mana, schimbam reflex timpul de expunere in functie de ce vedeam prin vizor, fara a mai sta sa citesc afisajul electronic. Cam toate pozele le-am tras cu diafragma deschisa la maxim, si nu ca nu mi-ar fi permis lumina: multe cadre sunt trase la 1/800 s deci as fi putut ingheta si picatura de apa in zbor, ci pentru simplul fapt ca iubesc separatia minunata a subiectului de fundal pe care o face obiectivul deschis la maxim.
Destul cu detaliile tehnice, sa trecem la piesa. Doamne, ce PIESA. Radu Afrim asta, sa-mi fie iertat, e nebun. E un nebun insa dintre cei care ne plac asa, nebuni. E genial omul, e genial ce a putut sa faca. O sa ma intrebati ce a facut? Ei bine, a reusit sa faca o piesa care nu spune nimic (sau ma rog, aproape nimic) si totusi sa nu iti vina sa te desprinzi de pe scaun, sa nu ai timp sa iti tragi sufletul de ras. Nu ma pricep la critici, nu vreau sa par nicicum un critic de teatru. Vorbesc strict din punctul de vedere al unui spectator obisnuit. Au fost momente cand am lasat aparatul jos de la ochi, nemaivazand nimic de lacrimile care imi siroiau in continuu. Ca sa fiu in ton cu piesa: “m-am cacat pe mine de ras”. Am zis!
Am venit acasa si am incercat sa ii povestec ceva Oanei. Ma intreba despre ce a fost. Nu am putut sa ii zic, dar am inceput sa ii arat pozele si sa ii povestec cu ele in fata ce se intampla. Credeti-ma ca radea langa mine si ea. Actorii, jos palaria. Ma inclin in fata oricui poate invata un fragment de piesa care nu are nici un sens aparent. E ca si cum eu m-as abera spunand absolut orice cuvant imi trece prin cap, si tu, ar trebui sa inveti ce am zis eu si sa il spui de asa natura in cat sa ma convingi ca iti vine natural. Ei reuseau acest lucru cu o dezinvoltura demna de apreciat. Sunt convins ca au si improvizat foarte mult pe parcursul repetitiei, pentru ca regizorul a ras de multe ori in hohote, in sala, cu noi. Dar, inca o data, au fost minunati. Zana si mama soacra au fost de nota 14. O sa va prindeti voi de cine vorbesc.
Inchei cu un indemn. Nu ratati piesa asta! La Odeon.
